Libertatea de a avea linişte
15 octombrie 2007Poate una din libertăţile fundamentale pentru care ne luptăm în fiecare clipă (sau ar trebui să ne luptăm) este libertatea de a avea linişte. Nu vorbesc, în principiu, de acea tihnă boierească ce să-ţi permită să huzureşti între pasiunile tale şi într-o viaţă comodă – deşi nu e de dispreţuit atare binefacere ! M-aş referi mai degrabă la libertatea de a-ţi limpezi gândurile, de a fi deparazitat de avalanşa cotidiană de banalităţi şi personaje asemenea. Poate, mai exact, de libertatea de a-ţi face timp pentru a te descoperi pe tine însuţi.
În general, cu rare excepţii, o astfel de formă de libertate ne este interzisă. În primul rând, ne este refuzată de dinamica şi complexitatea efortului permanent de a ne adapta la mediul social, de a supravieţui încercărilor diurne . Şi descoperim zilnic faptul că societatea, aşa cum este ea concepută, cu ierarhiile sale de putere , cu necesitatea acestor ierarhii de a fi disciplinate până la sânge face un efort uriaş de a transforma fiecare personalitate în individ cuantificabil şi controlabil într-o manieră mimetică… Trebuie, aşa spune regula socială, să semănăm cât mai mult între noi, să ne egalizăm necesităţile şi, de ce nu, dacă este posibil, să ne limităm principiile şi personalitatea la una tipică, de consumator social înregimentat.
Şi atunci, ce scăpare avem? De unde să facem rost de aşa libertate straşnică de a fi liniştiţi, cu minţile limpezi, gata de produs valori pătrunzătoare şi personalităţi uluitoare?
Poate dintr-un efort de voinţă care să ne aducă în starea în care putem cataloga obiectiv lucrurile strict autentice şi nevoile stricte – asta fără să devenim cinici! Poate încercând să oprim risipirea timpului, în folosul unei gimnastici intelectuale zilnice şi constant crescătoare ca efort – sau măcar constante. Poate căutând să alocăm un timp precis de discuţie sincer ă cu noi înşine, în fiecare zi. Poate căutând, scormonind prin sertarele celor ce par să fi reuşit asemenea minune.
Oricum ce cale am alege, trebuie să ne fie proprie şi, oricât de greu ar părea, sunt convins că putem reuşi. Despre asta vom mai vorbi! (rimă involuntară!)
Les raisins de la colere
1 octombrie 2007Aşa găseam eu, mult înainte de a şti traducerea românească, cartea lui Steinbeck, "Fructele mâniei". Recunosc, sincer, că m-a intrigat traducerea franceză a titlului, deşi este absolut normală. M-a intrigat pentru că, atunci când ţi se pierde timpul în van, cauţi cusururi oricărui fapt notabil, doar doar devii deştept. Eu nu am devenit deştept din această observaţie lipsită de culoare, dar mi s-a deschis de atunci un apetit special pentru cuvinte.
Nu ştiu de ce am făcut introducerea asta, pentru că nu doream să justific cele câteva cuvinte pe care le voi pune cap la cap despre rădăcinile libertăţii!
Mă gândeam că libertatea, funcţie de vârstă şi de experienţa socială, îmbracă atâtea forme încât murim şi tot suntem aproape siguri că nu am cunoscut-o… Sau măcar deziluzionaţi de ceea ce am descoperit… pentru că pare absurd să explici, după o viaţă agitată, că libertatea, într-o formă apropiată, poate fi liniştea rară în care poţi să te gândeşti, exclusiv, la tine însuţi. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie mi-a fost mereu extrem de greu să alung toate adjuvantele gândului pentru a rămâne cu cele legate doar de mine însumi. Şi dorinţa asta nu cred că înseamnă egocentrism, ci doar tentaţia simplă de a sta, măcar odată singur cu tine însuţi… De la o anumită vârstă am fost obsedat de încercarea asta… Faptul că e teoretic posibil de atins această stare şi cumplit de real imposibil reprezintă doar o poveste din cărţi slabe. În realitate, chiar dacă nu recunoaştem semnele vii, fiecare dintre noi are cel puţin câteva momente când se află singur, doar el, cu sine însuşi…. La fel de adevărat este faptul că, dată fiind subtilitatea şi inconcretea acestei stări, mare majoritate dintre noi o ratăm şi ne plângem etern că nu am atins-o şi că avem nevoie de adaosuri comportamentale de genul exerciţiilor, preferabil, se spune, de sorginte asiatică. Nimic mai fals.
Eu rămân la convingerea că această stare de comunicare exclusivă şi exclusivistă între noi şi sinele nostru este prezentă suficient de des ca să o simţim. Marea problemă este poluarea (deh, problemă globală)… Cu specificaţia că ne poluăm noi pe noi înşine, încercând să scăpăm de ceea ce ne dorim… Poate din frică, sau sigur din această cauză…
Moartea, ca îndemn…
27 septembrie 2007Ce formă sublimă şi ce refulare banală a libertăţilor poate fi Moartea ? Şi cât de uşor facem confuzia, călcând sublimul cu puzderie de banalităţi!… De unde scot eu aşa polarizare? Din observaţia simplă că Moartea are semnele duplicitare specifice oricărui adevar fundamental, insolubil în variantele noastre de îmbrăcare estetică şi morală conforme cu mici aspiraţii sau mici nevoi. Sună alambicat, dar e jenant de simplu. Respectiv, folosim Moartea ca argument de şantaj, atunci când lenea sau slăbiciunile ne opresc de la mersul înăuntru după soluţii de voinţă. Folosim Moartea ca panaceu pentru toate lucrurile care se întâmplă altfel decât ne-am fi dorit – cu aceeaşi debordantă lene a voinţei. Apoi, folosim Moartea ca destinaţie principală atunci când acceptăm viaţa aşa cum este, dar avem plictisul necesar pentru a nu suporta oarece efort. Cred că am vorbit, până acum, de forma banală, de refulare, a Morţii.
Există, însă, şi perspectiva sublimă a Ei. O perspectivă în care Moartea ne apare ca adevăr insolubil, aparent imposibil de interpretat şi, în consecinţă, acceptat, în mod fatalist, ca axiomă definitivă a vieţii. Dar dacă nu e aşa? Dacă Moartea permite o gimnastică elegantă a spiritului şi e numai un argument transformator şi o sursă suficientă de frică care să motiveze reacţiile fireşti? Nu ştim dacă este aşa, dar putem bănui că varianta aceasta e mult mai inteligentă decât recursul blegos la apărarea neputinţei…
Fericiţi cei CE ŞTIU că sunt săraci cu duhul!
26 septembrie 2007„Cei mai mulţi dintre oameni s-ar lăsa mai lesne convinşi că sunt o bucată de lavă de pe Lună, decât că sunt un EU. Acela care încă nu a căzut de acord cu sine însuşi în această privinţă nu înţelege nici o filosofie temeinică şi nici nu are nevoie de vreuna. Natura, al cărei automat este el, îl va îndruma singură, fără participarea lui, în tot ce are de făcut. Ca să filosofezi, e nevoie de independenţă: iar aceasta nu ţi-o poţi da decât tu însuţi. Noi nu putem pretinde să vedem fără ochi; dar să nu afirmăm nici că ochiul vede.” (J.G. Fichte)
Nevoia de întrebări
24 septembrie 2007Mă gândeam cum ar trebui analizată o formă specifică de libertate , cum ar fi "libertatea de a nega", de a spune NU, conform cu propria-ţi voinţă. Teoretic, la prima vedere, această formă de libertate este generală, deci la îndemâna tuturor, şi nu se arată prea multe elemente care să-i împiedice exercitarea. Până la urmă, s-ar părea că nimeni nu ne poate împiedica să negăm, indiferent ce, cum şi în care circumstanţe, totul depinzând exclusiv de voinţa noastră. Nu luăm deocamdată în calcul efectele exercitării unei atare forme de libertate, ci doar exerciţiul în sine. Aşadar putem fi nihilişti în rang universal.
Problema este să analizăm contrariul acestei forme, respectiv ce se întâmplă dacă spunem "da" în orice situaţie, apoi să vedem cu ce rămânem pentru cealaltă jumătate a tortului. Păi, pare să fie acelaşi lucru, radicalismul celor două forme de libertate fiind identic. În esenţă, totul devine o problematică legată de structura întrebării. Un pieton înrăit raspunde NU la întrebarea: "Vrei să mergi cu maşina?". Acelaşi pieton înrăit raspunde DA la întrebarea: "Vrei să mergi pe jos?". Ce formă, din cele prezentate anterior, îi este specifică? Niciuna.
Am putea formula o concluzie interesantă, pe baza acestei analize sumare, anume aceea că exercitarea formei de libertate reprezintă o funcţie determinată explicit de întrebările puse. Poate că ar fi interesant de pornit de la această concluzie şi de studiat care este sistematica întrebărilor şi cum pot fi ele modelate pentru a genera o anume formă de libertate, în primul rând din cele necesare. Să vedem cum ne putem structura interogaţiile în aşa fel încât să fim capabili de exerciţiul unei forme de libertate pe care ne-o dorim… Cum ar putea întrebările să determine "bagajul" nostru de libertăţi "sigure", libertăţi fără îndoială posibil de exercitat?…
“Atomistica voinţei”
24 septembrie 2007Câteva rânduri de pus pe gânduri, din "Atomistica voinţei", a lui Robert Hamerling:
"Omul poate să facă, în orice caz, ce vrea, dar el nu poate să voiască ce vrea, pentru că voinţa lui e determinată de motive ! Nu poate să voiască ce vrea? Ia să ne uităm mai îndeaproape la aceste cuvinte. E un sens în ele? Libertatea voinţei ar trebui să constea, deci, în a putea să vrei ceva fără cauză, fără motive? Dar ce altceva înseamnă a voi, decât a avea un motiv să preferi o faptă sau să năzuieşti spre ea mai degrabă decât spre alta? A voi ceva fără cauză, fără motiv, ar însemna să vrei ceva fără să-l vrei. Noţiunea de voinţă e indisolubil legată cu noţiunea de motiv. Fără un motiv determinant, voinţa este potenţă goală: de-abia motivul o face activă şi reală. Este, deci, absolut just să se spună că voinţa umană nu e "liberă", în măsura în care direcţia ei e determinată întotdeauna de cel mai puternic dintre motive."
Libertăţile mici
24 septembrie 2007O noţiune atât de amplă cum este cea de Libertate are nevoie de mai mult decât ceva note de jurnal, evident. Dar asta nu ne opreşte de la efortul de a găsi mici repere folositoare. Aşa cum ar fi ceea ce aş numi, deocamdată, libertăţile mici…
Pentru fiecare dintre noi, libertatea foloseşte după cum vine nevoia de ea în viaţa noastră şi îi dăm argumente asemenea: libertatea de mişcare, libertatea cuvântului, libertatea opţiunii politice, libertatea de a ne manifesta public, libertatea de a avea acces la informare şi altele… Toate guvernate de necesitate, de nevoile noastre punctuale ce apar în viaţa de zi cu zi, în procesul de adaptare şi supravieţuire socială. Într-o formă generală, putem să le punem pe toate aceste libertăţi mici sub un nume mai "făţos", cum ar acela de libertăţi necesare. Aceste libertăţi necesare, deşi înţelese de fiecare în alt fel, au ca bază aceleaşi nevoi fundamentale: de a circula, de a vorbi, de a participa la viaţa publică, de a afla ce se întâmplă în societate… Şi atunci apare problema nuanţelor; ca exemplu, un om aflat în detenţie are, cu siguranţă, o viziune asupra libertăţii de mişcare mult diferită de cea a unui om cu bani care iubeşte călătoriile. Ori aceste nuanţe în care întrezărim libertăţile noastre necesare crează tot atâtea feluri de a privi viaţa şi de a ne stabili priorităţile: ce putem face, ce avem voie să facem, până unde se întinde teritoriu propriu în care ne putem manifesta liberi?!
Ei, abia acum, când încercăm să stabilim cât de întins e "ţarcul" libertăţilor nastre necesare, ajungem la dilema morală: "Cât este drept, cinstit să ne exercităm plenar aceste libertăţi? Până la ce graniţă exercitarea libertăţii proprii nu afectează negativ libertăţile celorlalţi? Şi cum ar trebui să ne folosim elegant, optim şi drept aceste libertăţi?"